Fenomenul remigrarii-un rau necesar

Fenomenul remigrării – un “rău” necesar?

de Mihaela Gheorghe

“Bine ați venit,  dragi prieteni, la show-ul nostru “Cel mai mare român!”În aceasta seara vă vom prezenta câteva figuri impozante ale culturii românești!”

Aflată în primul rând, o ascultam pe fiica mea de 12 ani, care era prezentatoarea spectacolului,  încercând să pronunțe cuvintele, într-o românească stâlcită, cu accent italian. Spre disperarea mea ,  ca mama si ca profesor de limba română, a continuat tot așa, ignorând cu dezinvoltură bieții de” ț”  si “ș,” pronunțând “a “ final in loc de” ă”, la fel ca și ceilalți copii care sărbătoreau absolvirea celui de al doilea an de limbă și cultură română.

Strădaniile supraomenești ale profesoarei de la curs s- au lovit de un zid de indiferență atât din partea elevilor cât si din partea părinților. Nu știu dacă “ indiferență “e cuvântul potrivit, stiu însă că acești copii nu au reușit să acumuleze în 2 ore saptămânal bagajul de cunoștințe care ar fi trebuit sa fi fost primit intr-o oarecare masură  acasă.

Purtând costume tradiționale românești, cântând cântece populare și învârtind hora sau alunelul, acești copii născuți și crescuți pe meleaguri străine, luau contact acum pentru prima dată cu ceea ce însemna limba, cultura și tradiția românească. Dacă noi, părinții, ne- am simțit sufletul înduioșat la auzul povestirii” La cireșe,” dacă am fredonat “Pupăza din tei” și ne- am delectat privirile cu frumoasele costume populare , pentru ei, copiii noștri, toate acestea alcătuiau un univers nou, aproape străin. Deși arătau minunat în acele costume țărănești, cu obrajii roșii și pasul săltat în ritmul horei, se vedea clar că ei nu apartineau acelei lumi.

Îmi amintesc de serbările de pe vremea mea, cum memoram cu toții poeziile și rolurile pe care le aveam, ce emoții trăiam! Ei, micuții, încercau să silabisească de pe foi textul scenetei care ar fi trebuit să fie una comică….dar nu prea s-a râs. Așteptam, crispați, să se termine sceneta, care se lungise parcă prea mult…cuvintele acelea pronunțate gresit si fără accent demonstrau atât de dureros cât de mult se înstrăinaseră copiii noștri de propria lor limbă.La finalul spectacolului am aplaudat (  că trebuia, nu?) , păstrând în inimă gustul amar al dezrădăcinării unei generații.

Îmi amintesc că acum doi ani am decis să citesc în fiecare seară impreună cu fetele mele câte  o poezie sau o poveste din folclorul autohton. La început le citeam eu, apoi, le am îndemnat pe ele. Cu chiu, cu vai, reușeam în jumătate de oră să citim și să explicăm o poezie cu 4 strofe si rimă împerecheată. După lectură, venea munca de Sisif : să le explic pe înțelesul lor toate regionalismele, arhaismele , figurile de stil si câte si mai câte. Să insufli copiilor dragostea față de limba și cultura țării mi se păruse un lucru ușor….mie, cel puțin…aveam un as în mânecă, ca și profesor de limbă română…dar, uite, că nu era chiar așa…Fetele mele, asemenea multor copii din diaspora, nu pricepeau în ruptul capului, de ce Nică a lui Ștefan Apetrei se ducea la scăldat la râu, fura cireșe sau încerca să vândă pupăza  în loc să-si umple timpul cu lucruri mai interesante precum navigarea pe internet câteva ore pe zi, socializarea pe facebook și mersul la mall. Cât de departe era de ele copilăria, în adevăratul sens al cuvântului…cu inocența si farmecul ei! Îmi amintesc că am râs când o prietenă mi- a povestit de mirarea copilului ei când a văzut pentru prima oară pe cineva mulgând vaca…bietul de el, crezuse mereu că laptele se ia de la magazin, unde vânzătoarea îl punea frumos în sticle…Acum, nu mi se mai pare amuzant…mi se pare tristă si demnă de compătimit copilăria fiilor noștri, crescuți de parte de țară, bunici, tradiții, limbă strămoșească…Departe de plaiurile românești , petrecându -și timpul în apartamente sufocante, aflate la ultimul etaj, unde chiria e mai ieftină…Încercând din răsputeri să se integreze în noul mediu, însușindu- și o nouă limbă ca și cum ar fi cea maternă, uitând de unde au plecat, tăindu -și rădăcinile, apartenența, trecutul. Îi privim neputincioși, încecând sa sădim în sufletele lor înstrăinate de țară adevăratele valori, într- o strădanie mută și parcă zadarnică…

Ce va fi cu această generație de Antonio, Federico, Alessia, Manuela si alte nume care numai nu se potrivesc cu Amarghioalei, Avădanei, Pricop, Ifrim…si așa mai departe ? Cum se vor putea reintegra ei în cultura românească după atâția ani de peregrinare pe alte meleaguri ?

Se vor simți la fel de străini și dezrădăcinați cum se simt și aici …  Străini de două ori…

Rămâne de văzut…Până atunci, să zic și eu cum zicea fiica mea, ieri la spectacol:

“Oameni buni, iubiți- va mult țara!”

Annunci

Rispondi

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...